“Ce să caute designerii la târguri?”


M-a întrebat retoric un proprietar de fabrică zilele trecute, referindu-se la toți acești designeri locali “care nu au nici măcar un SRL”, n-au nici câștiguri sau profituri răsunătoare și cu toate astea îndrăznesc să spere să participe la un târg internațional?!

Evident, potrivit logicii sale, la Paris sau New York ar trebui să meargă doar firmele cu gabarit greu, producătorii cu sute de angajați (plătiți cu salariul minim, dar cu Porsche sau Mercedes în garaj), care învârt contractele și clienții pe degete și știu cu ce se mănâncă lucrurile pe piață. Dar dacă tot le știu pe toate și le merge atât de bine, ce mai caută la târguri pe banii statului? Sau începem să facem departajări în funcție de cifra de afaceri, ca să plece doar cei mai avuți, ca să “dăm bine” la clientul din străinătate?

Nu am o problemă cu producătorii care-și gestionează deștept și cu bun simț afacerile, ci cu aroganța celor care “s-au ajuns” și au uitat de unde au plecat. Cu cei care nu încurajează talentul și creativitatea locală. Cu cei care au primit ca moștenire fabrici de la tăticul sau mămica, doar pentru că aceștia erau pe vremuri șefi de cadre, iar în primii ani ai junglei capitaliste de la începutul anilor 90 au pus mâna pe businessuri de producție gata făcute, prêt à porter sau ready to wear. Cu acei șmecheri care s-au descurcat și în vechiul regim, și în noul și în cele viitoare pentru că zic ca tine sau ca mine sau ca oricine, numai să le fie bine...