Clean Clothes Campaign lovește în producția de modă românească


Un raport al renumitei asociații Clean Clothes Campaign mai bate un cui în coșciugul producției românești de confecții.

După ce că le pleacă și clienții, și muncitorii, fabricile românești de modă au mai încasat recent o palmă și din partea renumitei Clean Clothes Campaign, asociație care luptă pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă ale angajaților din producția de fashion și sportswear. Potrivit acesteia, jumătate dintre muncitorii români lucrează în condiții improprii, în așa-numitele sweatshops, fără aer condiționat sau sisteme de ventilație, fără plata orelor suplimentare pe care sunt nevoiți să le facă pentru a-și îndeplini cotele, sunt constant amenințați, hărțuiți și terorizați de șefi care nu îi lasă nici măcar să vorbească între ei sau să-și ia o pauză.

Sărăcia generalizată

O viață de coșmar, portretizată cu ajutorul unor imagini sfâșietoare, care descriu viețile unor familii sărace, din zone rurale, în care tatăl este șomer, iar mama este singura care câștigă pâinea în casă. Imaginile sunt probabil reale... Ceea ce raportul omite să spună este că sărăcia nu este în mod expres o consecință a muncii în confecții, ci o situație cu caracter general. Într-adevăr, România este una dintre cele mai sărace țări din Uniunea Europeană. Sărăcia afectează foarte grav aproximativ 1 din 5 români (19,7%), potrivit unui raport al Eurostat din 2018. Aceștia nu își pot plăti facturile, nu-și permit să își încălzească locuințele în mod adecvat sau să petreacă o vacanță de o săptămână departe de casă. De aici emigrația masivă în Vest. Un alt aspect interesant care nu a fost menționat de cei de la Clean Clothes este că aproape jumătate din angajaţii români primesc salariul minim, cel puțin oficial. Este adevărat, avem una dintre cele mai ieftine mâini de lucru din Europa, dar pe de altă parte suntem fruntași în Europa în ce privește nivelul taxării muncii.

O imagine construită pe 78 de interviuri

În ciuda reputației de care se bucură asociația, raportul este plin de exagerări și generalizări, care nu fac decât să dăuneze imaginii unei industrii deja în alertă. Scopul nobil al Clean Clothes nu poate fi însă fundamentat pe erori și aproximări, chiar dacă există încă în țară ateliere unde oamenii muncesc în condiții improprii sau chiar la negru. Potrivit unui raport european, economia gri din România se apropia anul trecut la o treime din PIB, ceea ce o situează pe locul doi în Europa, după Bulgaria.

Dar să începem cu... sfârșitul raportului, care precizează metodologia de lucru: "Acest profil de țară s-a bazat pe interviuri realizate cu 78 de muncitori, în perioada septembrie 2017- iunie 2018, în șapte fabrici din România". Cât de reprezentative sunt 78 de declarații din totalul celor câteva sute de mii care compun industria? Nu le neg veridicitatea, dar nu cred că poate fi atât de simplu să construiești profilul unei industrii pe baza câtorva zeci de declarații.

Unde sunt cei 300.000 de muncitori?

Ca să luăm lucrurile pe rând, în raport se spune că "aproape jumătate de milion de persoane lucrează în industria modei românești - făcând din aceasta cea mai mare forță de muncă din acest sector din Europa". Întâmplător, chiar în ediția din luna mai am publicat un articol, plecând de la statistici oficiale (INS, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și BNR), în care precizam că în industria ușoară au mai rămas doar 190.000 de lucrători, incluzându-i aici și pe cei din industria pielăriei și încălțămintei. Nici nu e de mirare, de ani de zile este endemică lipsa forței de muncă în producția de confecții. Agențiile pentru ocuparea forței de muncă din țară sunt pline de anunțuri de angajare, cu toate acestea nu vine nimeni. În multe cazuri, proprietarii de fabrici au făcut caravane în zonele rurale pentru a-și atrage personal. Sunt fabrici din țară în care muncitorii sunt aduși cu autocarele de pe o rază de 40-50 de kilometri, atât de acută e lipsa de personal. În alte cazuri, angajații merg pentru câteva luni în străinătate pentru diverse munci sezoniere, apoi se întorc înapoi în țară și sunt reangajați în același loc.

Salariile mici și demotivante - adevărul trist al industriei

Cu toate acestea, salariile mici sunt factorul cel mai demotivant în cazul celor care ar alege o meserie în confecții. Dar raportul nu vede decât o fațetă a unei probleme mult mai complexe. Proprietarii de fabrici spun că ar mări salariile dacă ar scădea taxarea muncii și dacă ar încasa mai mult pe produs de la clienții lor externi. Iar clienții externi, branduri de fashion, motivează că ar crește prețul pe manoperă, dar au cheltuieli mari de marketing, retail, promovare, plus că nu-i lasă competiția. Și uite așa ne tot învârtim în cerc. Statul nu încurajează deloc producția locală, iar taxarea pe salarii este ridicată. Însă coordonatoarea asociației CCC pe zona Europei de Sud-Est dr. Bettina Musiolek nu vede lucrurile din această perspectivă. Ea consideră că "angajatorilor le place să apeleze la stat când e vorba de zone libere, de subvenții la împrumuturi sau de scutiri fiscale, dar nu sunt interesați dacă statul are suficient capital pentru a asigura funcționarea școlilor etc. Este o abordare unilaterală", spune ea. La ce scutiri fiscale și subvenții se referă?

În ce privește numărul mai mult decât dublu de muncitori din industrie care apare în raport, reprezentanta CCC a explicat că s-au luat în calcul și muncitorii "neînregistrați", adică cei care lucrează la negru, "deoarece industria de îmbrăcăminte este notorie pentru mărimea părții sale informale". Potrivit celor de la CCC, această zonă gri este atât de mare, încât cuprinde 300.000 de muncitori care lucrează la negru doar în industria ușoară! Calculul pare făcut pe genunchi și este însoțit mai apoi de alte cifre: "Cu aproape 10.000 de fabrici și sweatshops, România este una dintre țările cu cea mai îndelungată tradiție în producție pentru brandurile occidentale de modă". Cu toate acestea, ultimele statistici oficiale ne zugrăvesc un alt tablou, în care mai funcționează 8.500 de societăţi în industria ușoară. Dintre acestea, aproximativ 20% sunt în domeniul fabricării produselor textile, 56,7% în cel al articolelor de îmbrăcăminte, iar restul în sectorul de pielărie-încălţăminte. Rezultă așadar în jur de 5.000 de producători de confecții. Dar dacă ar fi să urmăm logica celor de la CCC, restul de 5.000 de companii până la cele 10.000 i-ar angaja pe cei 300.000 de muncitori "la negru".

Diferențele dintre cele prezentate în raport și realitatea de pe teren sunt însă prea mari pentru a fi trecute cu vederea. Ce încearcă să facă CCC? Să schimbe politicile de achiziție ale buyerilor internaționali plecând de la niște cifre umflate? Să direcționeze producția în altă parte? Nicio problemă, mulți producători români de modă își bat singuri cuie în talpă, fără să înțeleagă că salariile vor crește în continuare și că au nevoie să-și regândească businessul pentru a supraviețui.

În ceea ce privește aceste sweatshops, pe care mi le imaginez ca pe niște ateliere unde muncitorii sunt sclavi fără drepturi, am auzit de ele, înțeleg că există, dar mi-e greu să cred că în această eră tehnologică nu s-a găsit nimeni să le filmeze. Nici măcar cei de la CCC, care însă declară că au vizitat câteva și sunt "răspândite peste tot în România". Nu-mi explic totuși cum, în condițiile în care piața geme de anunțuri de muncă, oamenii ar alege să facă astfel de compromisuri.

Plata la normă, sub salariul minim?

În privința salariilor și a felului în care acestea sunt întocmite, raportul precizează că în România munca din confecții se plătește în funcție de normă, fără respectarea salariului minim. Aș fi început invers: se plătește salariul minim, apoi se ia în considerare norma. Vorbim totuși de un domeniu care nu poate funcționa fără normare, altfel cum s-ar putea calcula prețul pe produs?"Contrar legii, salariul plătit lucrătorilor intervievați pentru orele de lucru prestate a fost deseori sub minimul stabilit la nivel de țară, iar acesta însuși constituie doar 17% dintr-un salariu echitabil, din care să se poată trăi. Potrivit lucrătorilor, este obișnuită neplata salariului minim legal pentru orele de lucru regulate." Potrivit dr. Bettina Musiolek, valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent în România în cazul unei familii cu doi copii este de 6.762 de lei (1.440 de euro). În cazul acesta, numărul românilor care nu beneficiază de un trai decent este cu mult mai mare și nu se limitează doar la cei din confecții. Raportul CCC citează și o muncitoare care are datorii și nu se descurcă să le plătească din cauza salariului de doar "150 de euro pe lună". Nu am reușit să aflăm numele companiei pentru care lucrează, dar cifra, dacă este adevărată, ne-ar apropia mai mult de Bangladesh decât de Europa. Și mă întreb din nou cum ar putea accepta cineva acest salariu, în condițiile în care alte fabrici plătesc cel puțin minimul pe economie, adică 268 de euro net?

Auditul social, un instrument perimat?

Auditarea făcută la cererea clienților nu este de departe suficientă. Potrivit CCC, de mai bine de 15 ani auditul social nu mai reflectă condițiile reale ale muncitorilor, iar dezastrele precum cel de la Rana Plaza vorbesc de la sine. Toate acestea erau auditate de firme "renumite", potrivit Bettinei Musiolek. "Majoritatea brandurilor de fashion sunt de acord că auditul social este un instrument care nu funcționează cum trebuie, n-are legitimitate, nici răspundere sau responsabilitate față de cei implicați", adaugă ea.

Reprezentanta CCC nu crede însă că este reprezentativ faptul că salariile sunt mici în România, în general, deoarece "salariile din industria ușoară sunt cele mai mici comparativ cu orice alt sector, iar relevant este cât reprezintă ele din nivelul unui trai decent".

Dacă vorbim în termeni de "victime", poate că adevărul este undeva la mijloc. Salariile mici din industrie nu sunt nici pe departe mulțumitoare, dar nu ajută nici faptul că marea parte a producătorilor români oferă doar CMT și sunt la mâna sorții când vine vorba de comenzi. Din câte înțeleg, plata taxelor și salariilor reprezintă în jur de 70% din cheltuielile totale ale unui producător. Atunci, o posibilă soluție ar putea veni de la branduri care, printr-un dialog transparent cu furnizorii lor, s-ar asigura că muncitorii din fabrici primesc mai mult pentru munca lor. Dar pentru asta ar trebui să crească prețul pe produs. Vor fi dispuși să facă asta? Câtă vreme piața este inundată de supraofertă, mă îndoiesc...